Ați căutat, vreodată, „țapul ispășitor”?
Eu l-am căutat și, câteodată, am primit chiar eu acest rol.
Nu am știu, dar iată că am aflat, că de fapt este nevoie de doi țapi ispășitori.
Unul pur, pentru sacrificiu, și unul impur, pentru trimiterea în deșert (sacrificiul ispășirii, la evrei).

Acum, că am aflat (cam târziu), m-am gândit să scriu ceva.
Găsirea țapul ispășitor este modul românesc de a rezolva probleme.
Credem că orice eșec, cere sacrificiu, deși în balada meșterului Manole, doar construcția cere sacrificiu.
Majoritatea organizațiilor au un „altar” pentru sacrificiu.

Nu știu la ce folosește sacrificare „țapului ispășitor” atât timp cât nu ne izbăvim de metehne.
Uneori tăiem un cap și apar unele mai mari (unii nu ne izbăvim oricâte capete cad).
Uneori tăiem un cap și unele se pleacă (unii ne speriem că am putea fi următorii sacrificați).
Uneori tăiem un cap și unele pleacă (unii ne săturăm să așteptăm să fim sacrificați ori alungați).

Sacrificarea „țapului ispășitor” este o soluție pentru cei slabi.
Vulnerabilitatea o transferă spre „țap”.
Eșecul îl transferă spre „țap”.
Responsabilitatea o transferă spre „țap”.

Cei puternici n-au nevoie de „țap ispășitor”.
Ispășesc „păcatul” de a nu ști tot, prin recunoașterea limitelor.
Ispășesc „păcatul” de a nu face tot, prin solicitarea sprijinului.
Prin „jertfa” lor devin exemplu și pentru cei din jur (așa că nimeni nu se mai simte „țap”).