„Mă, te judecă satul!”, îmi zicea mama.
„Să mă judece, că nu cu el o să mă însor.”, îi răspundeam.
„Mă, Dumnezău judecă și de el să te temi!”, zicea tata.
„Lasă că până la Dumnezău, mă judeci dumăta.”, îi răspundeam.

Se pare că în viața de zi cu zi, a contat mult ce spunea mama.
Am avut grijă să mă „conformez” și să nu-i supăr pe cei din jur.
De multe ori m-am întrebat ce-ar zice lumea și am ezitat în a face ceea ce aș fi vrut.

A contat și ceea ce spunea tata.
Am avut grijă să fac multe și să le fac bine pentru a nu ajunge la „judecata” lui critică.
De multe ori mi-am impus standarde mari și mi-am creat stări de anxietate.

Teama de „judecată” vine din criticul nostru interior.
El are nume și are o figură (maternă ori paternă).
El are pretenții mari și bariere tari.

Nu-i ușor să lucrăm cu această „figură”.
Are argumente pentru a ne spune că nu putem ori că nu se cade să facem ceva.
Are argumente pentru a ne atenționa că ne putem face de râs în „sat”.

„Dialogul” cu criticul interior poate fi facilitat de dorința de a avea starea de bine.
„Dialogul” se cuvine să fie centrat pe ceea ce am făcut bine deși ne-am îndoit de asta.
„Dialogul” se cuvine să fie centrat pe „distanțarea” de pretențiile figurii (materne ori paterne).