Am lucrat cu tata, fie iertat, de la 12 ani, în pădure, în câmp, singuri sau cu caii.
De când îl știu pe tata, el și-a răsturnat carul cu lemne, o singură dată.
S-a enervat rău, iar mie-mi era ciudă că trebuie să descărcăm și să încărcăm iar.
Nu s-a întâmplat să ne răsturnăm pentru că tata „pregătea” drumul carului și al cailor.
Dacă era drum de costișă, îmi punea o proptea cu care să balansez tărhazul/greutatea.
Dacă era drum cu mul/mâl, punea crengi sau lemne.
Dacă era rampa mare, făcea un drum pentru „alala în sus/zigzag.”
Dacă era panta mare, împiedica, progresiv, o roată ori două.
Am învățat că nu calul greșește atunci când răstorni căruța.
Calul este deștept dar nu poate suplini deșteptăciunea ori prostia cocișului/căruțașului.
Așa suntem și noi oamenii, nu le știm pe toate și nu putem răspunde de toate.
Așa am înțeles că pentru a preveni eșecul este bine să pregătești drumul.
Am învățat că nu se cuvine să dau vina pe oameni pentru ceea ce n-am făcut eu.
Am învățat că înainte de a trece la treabă îi musai să văd „drumul carului”.
Am învățat că înainte de a trece la treabă îi bine să pregătesc „drumul carului”.
Am învățat că înainte de a trece la treabă îi bine să-i pregătesc pe cei ce vor merge pe „drumul carului”.
Dacă tata n-ar fi pregătit toate cele dinainte, sunt sigur că ar fi bătut caii ca să iasă din necaz.
Așa se întâmplă și cu noi, oamenii, când dăm de necaz, „batem” tot ce-i în jur.
Nu ne place să „descărcăm și să încărcăm căruța”, din nou.
Nu vrem ori nu știm să ne găsim un timp de pregătire a drumului.
Tata avea o vorbă: „Mă, când caru-i încărcat, caii nu se mână/conduc din car. Caii se conduc de rudă/oiște, ca să vezi tu ce-i sub picioarele lor.”
Bună vorbă. Am învățat-o și am pus-o în practică.
Atunci când problemele-s mari, oamenii nu se conduc din birou ci dintre ei.