Când eram copil, în sat, se făceau clăci pentru desfăcat/depănușat porumb.
Nu făceam eu mare lucru dar auzeam povești.
Erau despre fata pădurii sau despre vârcolaci.
Erau și povești despre experiențele celor de la clacă.
Mă impresionau și îmi imaginam că și eu voi povesti la fel (feciorul îmi cere să i le spun și acum).

Când am mers la școală citeam povești cu zâne sau povești istorice.
Nu-mi imaginam că pot fi erou, dar poveștile îmi plăceau.
Pe vream lui Ceaușescu citeam mult pentru că nu aveam program la televizor.
Am învățat multe din cărți și am folosit multe în relația cu oamenii.
Astăzi citesc la fel de mult dar dimineața îmi place să citesc, pe LinkedIn, poveștile oamenilor.

Dimineața mă simt la clacă și citesc „basme” „povestiri istorice”, dar și despre experiențe.
„Basmele” sunt cele legate de cum pot spori numărul de clienți dacă particip la un webinar.
„Povestirile istorice” sunt despre „eroi” precum Trump ori Georgescu.
Citesc multe despre experiențele „teoretice” ale unor persoane care stau bine cu imaginația.
Găsesc multe materiale bune din care învăț deși nu mai am unde să aplic.

Particip și eu la clacă în fiecare zi.
Mă folosesc de experiențele din copilărie, trăite cu tata.
Acestea mi se par cele mai tari pentru că m-au ajutat în viață.
Mă folosesc de experiența din armată, trăită cu mulți oameni.
Acestea mi se par normale dar pot fi anormale pentru cititorii care nu știu ce-i aceea armată.

Mai nou studiez mult despre psihoterapie.
Caut să „operaționalizez” teoria și să o transform în povești de viață.
Nu-i ușor să mă vulnerabilizez, mai ales că sunt general (în rezervă).
Nu-i ușor să povestești ceea ce ai trăit, ca o lecție de viață.
Chiar dacă-i greu nu scriu nici basme și nici povestiri istorice.