Odată, când aveam vreo 13 ani am bătut, rău, un cal.
A fost singura dată și n-am uitat asta toată viața.
Nu-mi spun că am fost nemilos (poate-am fost).
Cred că am fost mai degrabă prost.

Carul era plin, mâlul era mare.
Calul nu putea scoate carul.
Un om m-a oprit.
M-a pus să descarc jumătate din povară.

Momentul, îmi vine în minte, când văd prostia.
Prostia celor care stau și iau bătaie precum calul.
Prostia celor care bat, asemeni mie, tot ce prind în jur.
Puțini sunt dintre cei care se gândesc să descarce.

Stoicismul este bun.
Nu-i bună obediența.
Sacrificiul este bun.
Culpabilizarea nu-i bună.

Exigența este bună.
Nu-i bună obsesia.
Cumpătarea-i bună.
Avariția nu-i bună.

Echilibru-i necesar (și la cal și la căruțaș).
Să nu cărăm mai mult decât putem.
Să nu încărcăm mai mult decât pot duce alții.
Să nu ne biciuim și să nu biciuim.

PS: N-am să-l uit niciodată pe acel om, pentru că mi-a arătat că „în viață se cuvine să mai și descarci”.