„Mă, omul ăsta mă bagă în pământ.”, zicea tata (și așa a fost, el și alții l-au băgat de tânăr în groapă).
„Ce o mai făcut de ești așă de supărat?”, îl întrebam.
„O rupt hâțurile și le-o legat cu drod, fără să-mi zâcă.”, continua tata.
„Spune-i, ponosluiește-i când îl întâlnești, și lasă-le necusute.”, îi propuneam.
„Dacă-i spun, ne sfădim, nu recunoaște și nici nu le tomne, așă că mai bine tac și le fac.”, zicea tata.

Tata a trăit 66 de ani iar persoana despre care vorbim (rudă cu tata), a trăit 82 de ani.
Din neam tata nu-i singurul exemplu de… plecare devreme.
Au mai fost și alții care aveau aproape același comportament.
Comunicare evitantă, asumarea rolurilor de victimă ori de salvator, oricând a fost nevoie.

După ce l-am citit pe Gabor Mate, în special în cartea „Când corpul spune nu”, mi-am dat seama că oamenii mor devreme și pentru că tac și acumulează.
Am făcut o cercetare empirică pe 20 de bărbați din neam (frații și verii primari ai tatei).
Altruiștii, introvertiții ori evitanții în comunicare, au plecat la vârste situate în jurul lui 60.
Cei care s-au pus pe primul loc și și-au exprimat, cerut și impus nevoile, au plecat în jurul lui 80.

Ca orice militar (cu cunoștințe de psihologie), m-am întrebat ce-i de învățat de aici.
Primo, să nu exagerăm cu „punerea în slujba altora” și să ne punem, cât mai des, și în slujba noastră.
Secundo, să învățăm să spunem nu (asertiv) atunci când ceea ce ni se cere nu-i în acord cu ceea ce vrem noi.
Tertio, să ne găsim o persoană care să ne asculte atunci când am dori să ne spunem of-urile.