Cred că mulți dintre noi am participat la un karaoke.
Cred că mulți am sesizat că „repetam și respectam” versurile și ritmul cuiva.
Așa ni se întâmplă și în viață, facem karaoke* dar suntem nemulțumiți de repetitivitate.
“Citim” ceea ce alții “scriu” și ne adaptăm “vocea” la partitura lor .

De ce facem asta?
Pentru că ni se pare că cei din fața noastră sunt mai deștepți decât noi.
Pentru că, cândva, cineva, ne-a spus că nu suntem atât de buni încât să propunem ori să decidem noi.
Pentru că, de prea multe ori, ni s-a părut că este mai comod să „ținem isonul” altcuiva.

Ce ni se întâmplă atunci când “cântăm” după partiturile altora?
Ne reproșăm, mai tot timpul, că nu avem curaj să fim noi înșine.
Ne spunem, mai tot timpul, că suntem slabi și că avem nevoie să fim conduși.
Ne comportăm, mai tot timpul, ca ființe care depind de ceva sau de cineva.

Unde ni se întâmplă să fim „cântăreți de karaoke”?
La serviciu, acolo unde facem tot ce ni se spune fără să exprimăm opinii personale.
Între cunoscuți, acolo unde acceptăm să facem ceea ce alții ne propun.
În familie, acolo unde acceptăm ca partenerul ori copii, să stabilească reguli pe care noi doar le respectăm.

Ce s-ar cuveni să facem pentru ca noi să fim cei care „scriu partiturile”?
La serviciu, este nevoie să ne susținem opiniile căutând aliați și luptând pentru a fi auziți.
Între cunoscuți, este necesar să învățăm să spunem ceea ce ne place și ceea ce nu ne face plăcere.
În familie, este corect să negociem regulile casei și să le respectăm doar pe cele care au fost acceptate de majoritatea membrilor familiei.

PS: Postura de interpret de „karaoke” ne duce, încet dar sigur, în starea de nemulțumire, apoi cea de tristețe, mai târziu, în cea de neputință și, în final, în starea de depresie.

*metaforă folosită de Johann Hari, în cartea Legături pierdute ( împrumutată de la scriitorul britanic Dennis Potter)