„Mă, nu da cu zdiciul* în cai, mână**-i cu hâțurile și cu vorba!”, mă apostrofa tata.
„Da’ di ce să nu dau, dacă eu îi mân?”, întrebam, iritat.
„Pentru că nu te-ai trezit tu la ora 4 să-i hrănești.”, răspunde tata.
Nu-mi picau bine criticile tatei, dar știam că are dreptate.
Tata, deși poate nu-i cel mai bun lucru, întruchipează criticul meu interior.
Ei, tata și criticul interior, sunt cei care îmi atrag atenția când depășesc măsura.
Ei sunt cei care, înainte de a cere, mă întreabă dacă am oferit ceva înainte.
Ei sunt cei care îmi aduc în atenție că „vorba” poate fi mai eficientă decât „parul”.
Ne-am obișnuit să „mișcăm” lucrurile în forță, aici și acum.
Ne-am obișnuit să-i „biciuim” pe cei de lângă noi pentru a fi productivi.
Am uitat că lucrurile se fac cu răbdare, în timp și cu gândul la oameni.
Am uitat că atunci când cerem cuiva, ceva, se cuvine ca cerea să fie precedată de ofertă.
Recunosc că, în toată viața, am cerut mult de la oameni.
N-am putut oferi, la momentul cererii, ceva la schimb, dar n-am uitat să mă revanșez.
Recunosc că, toată viața, am vrut să fiu doar eu cel care „mână” oamenii.
N-a putut oferi, tot timpul, libertatea de decizie și acțiune, dar când am crezut și am văzut că se poate, am făcut-o.
PS: Nu știu ce-ar zice tata dacă ar citi ceea ce scriu dar presupun că mi-ar mai spune o dată: „mă mână oamenii cu vorba că nu-i hrănești doar tu”.
*zdici=bici
** am mâna= a conduce