Subordonații pe care i-am avut au fost militari deosebiți.

Au fost receptivi, au fost loiali camarazilor și au fost stoici.

Au înțeles misiunea lor, au pus-o pe primul loc și au îndeplinit-o.

Au știut DE CE trebuie să execute un ordin, CE trebuie să facă și CUM să facă.

Rolul meu a fost, de cele mai multe ori, cel de „ghid”.

Subordonații mei, femei ori bărbați, nu s-au plâns.

Au știu când și de la cine să ceară „îndrumare”.

Au știu când și pe cine să se bazeze.

Au știu de la cine și când să ceară sprijin.

Rolul meu este astăzi, în cele mai multe situații, de „provocator”.

Clienții mei, femei sau bărbați, deplâng contextul în care lucrează.

Nu știu în cine să se încreadă și cu cine să se consulte.

Nu știu cum ar putea avea încredere fie că sunt angajatori ori angajați.

Nu au curaj să își recunoască vulnerabilitățile și să ceară ajutor.

Provoc clienții să se pună în postura militarului pentru a găsi soluții.

Clienții mei au îndoieli cu privire la ce merită și ce nu merită efortul.

Merită să crezi în cei mai buni decât tine și care fac dovada că știu.

Merită să te bazezi pe angajatul/angajatorul care face dovada că face.

Merită să ceri sprijin angajatului angajatorului care face dovada că este altruist.

Le spun clienților mei să se gândească la ceea ce pot pierde irecuperabil.

Clienților mei, femei ori bărbați le recomand să se gândească la efecte dacă nu fac efort.

Dacă nu ceri opinii poți pierde oameni și bani.

Dacă nu ai pe cine să te bazezi poți pierde energie și sănătate.

Dacă nu ai cui să ceri sprijin poți pierde încrederea în tine.

Banii ar trebui să fie „ieftinii” când plătești consilierea/trainigul/coachingul și „scumpi” când plătești psihoterapeutul ori medicul.