(PLEDOARIE PENTRU AUTO-CRITICĂ ÎNAINTE DE CRITICĂ)
„Noi suntem români, noi suntem aici pe veci stăpâni”.
Este un vers dintre cele pe care mulți le cântăm la șpriț.
Este ceea ce credem că ar trebui să fie și nu se întâmplă.
Este ceea ce suveraniștii ne îndeamnă să facem ca să ne fie bine.
Noi românii, suntem deopotrivă creativi și emoționali.
Suntem predispuși să plângem și să ne plângem.
Vorbim bine și cu emfază și judecăm paiul pentru că nu vedem bârna.
Ne place să improvizăm și să respectăm cât mai puține reguli.
Și totuși vrem o țară ca afară.
Vrem ca educația să fie una de tip anglo-saxon.
Vrem ca afacerile să se încheie printr-o strângere de mână ca la americani.
Vrem să fim respectați de către funcționarii pe care statul, prin contribuția noastră, îi plătește.
Ce ne determină să fim atât de critici și nu auto-critici?
Latini fiind, cred că avem o anumită predispoziție de a pune prea multă emoție în judecați și de a lăsa rațiunea doar pentru știință.
Moralicește am deprins un comportament din trecutul istoric în care spuneam ceea ce asupritorii doreau să audă și făceam ceea ce noi credeam că este bine.
Creativitatea cu care ne-am desprins ne face să vedem mai repede arta de a face și mai puțin știința planificării și organizării.
Cum am fi dacă nu am fi atât de entuziaști în planuri și enunțuri?
În primul rând ne-am da seama că nu semănăm cu cei din jur și acest lucru nu este rău.
Am înțelege că schimbarea nu se face doar administrativ ci și mental.
Nu în ultimul rând ne-am da seama că înainte de a critica ar trebui să ne analizăm pe noi înșine.
Cum ar fi dacă am accepta ideea că pathosul este colectiv, personal și educabil?
Am accepta ideea că valorile individuale sunt dezvoltate în casă și în școală.
Am înțelege că unele valori nu ne sunt specifice pentru că istoria nu ne-a dat posibilitatea să le adoptăm.
Am face efort ca între enunțul valorii, fie că este personală ori de grup, și acțiunea pentru protejarea acesteia, să fie o legătură intrinsecă.
De ce ne obosește logosul?
Pentru că avem falsa percepție că pragmatismul anglo-saxon se bazează doar pe arta de a face și nu pe știința de a experimenta.
Pentru că avem falsa percepție că un om instruit produce mai mult decât un om educat și vrem câștig rapid.
Pentru că politicul disprețuiește logosul și prin urmare și-a centrat acțiunea de recrutare a funcționarilor pe execuție și nu pe gândire.
Ce ne poate face mai eficienți și mai puțin intransigenți?
Să nu renunțăm la pathos și să lucrăm cu emoțiile pentru că ele mobilizează și provoacă, dar să le folosim pentru a construi și nu pentru a stârni lacrimi.
Să ne dezvoltăm ethosul personal și să-l transpunem în cel colectiv, dar nu mimetic ci conștient că ceea ce ne este comun ne leagă iar ceea ce ne este diferit ne provoacă la dialog și progres.
Prin logos practicat să dăm științei ceea ce este a științei și să credem că un om educat poate fi instruit ușor și prin asta poate fi mai eficient.