Vă rog să-mi permiteți să raportez!
Nu-ți permit!
Cam acesta era dialogul pe care-l aveam, când eram locotenent, cu unii comandanți.
Simțeam că crăp pentru că aveam ceva de spus.

Așa se întâmplă și astăzi în relația dintre unii șefi (nu zic lideri) și angajați.
Angajatul tace, suferă și duce cu el frustrarea.
Șeful se simte puternic și nu-i pasă.
Toate se întâmplă pentru că am vrea, am putea, dar nu știm cum să fim auziți.

Ca să ne facem auziți musai să avem ceva relevant de spus.
Ca să ne facem auziți musai să avem încredere că stăpânim ceea ce spunem.
Ca să ne facem auziți musai să găsim momentul când să spunem.
Ca să ne facem auziți musai să structurăm bine ceea ce avem de spus.

Suntem auziți când vocea noastră este una optimistă.
Suntem auziți când corpul nostru arată că suntem relaxați.
Suntem auziți când privirea noastră este îndreptată spre interlocutor.
Suntem auziți când ritmul vocii noastre este unul obișnuit, cu propoziții scurte.

La întrebarea dacă se poate să fim auziți, răspunsul meu este da.
Am „confruntat” generalul raportând-i ferm și calm că trebuie să mă asculte (l-am surprins iar avantajul a fost al meu).
I-am raportat într-un moment bine pregătit de mine și „surprinzător” pentru el (avantaj având eu).
I-am spus că dialogul va fi relevant pentru amândoi (punând accent pe avantajul lui).

PS: „Când ai ceva de spus, tăcerea este o minciună.” Jordan B. Peterson