Demult, un subordonat m-a întrebat dacă efortul/tendința pentru perfecțiune este bun/ă.
I-am spus că depinde de context dar mai ales de obiectiv.
Dacă-i pentru siguranța soldaților atunci este bună iar dacă-i pentru satisfacerea ego-ului atunci nu este dorită.

I-am povestit despre părinții mei și am subliniat faptul că amândoi mi-au marcat tinerețea și comportamentul ulterior.
I-am spus că tata a fost un om cu pretenții de atingere a perfecțiunii lucrului manual (cosit, îngrijit animale, mânat caii de la căruță).
I-am povestit despre mama care este o persoană cu pretenții la calitatea actului intelectual (să fii primul la școală și să ai cât mai multe note de 9 și 10).

Preocuparea pentru perfecționarea metodelor de instruire și calitatea instruirii soldaților venită de la tata și mi-a fost utilă în Afganistan.
Preocuparea pentru a ști cât mai multe și a le ști bine, venită de la mama, a fost, câteodată, obositoare prin efortul de a fi în față și de a nu dezamăgi.
Mi-am dat seama că „pretenția pentru perfecțiune” pot deveni  o problemă de stimă de sine și de anxietate și ele trebuie gestionate cu pricepere.

Acum, din postura de coach, îndemn clienții la reflecție.
Îi îndemn să se întoarcă în vremea când li s-a insuflat ideea de perfecțiune și să vadă când le-a fost utilă și când le-a consumat energia fără rost.
Îi îndemn să gândească la plăcerea de a face lucruri bune și mai ales, la a le face bine fără a urmări “cine-i vede” și mai ales “cine-i apreciază”.

PS: Portul și privirile acestor oameni mi-au amintit că e bine să fii tu însuți și atât.