„Tătă dumăta ești bun și mama’i ră”, spuneam când eram mic.

„Mă’ta’i ră că vă pune să învățați bine și să lucrați, nu?”, întreba tata.

„Da, pe când dumăta ne lași să facem ce vrem”, îi ziceam.

„Vă las să faceți ce vreți pentru că eu sunt acasă doar seara și mă’ta’i cea care are grijă să creșteți cum trebe”, continua tata.

Tata a rămas model pentru mine, i-am apreciat calitățile și am căutat să fiu ca el.

Tata m-a învățat multe lucruri, dar abia după ce mama m-a „format”.

Mama a rămas, multă vreme, „jăndarul” din casă.

Mama, a dovedit, peste timp, că este persoana căreia îi datorez multe dintre „comportamentele” bune (e drept că și cele rele).

Ca tată mi-am dat seama că se cuvine ca părinții să fie complementari.

Ce poate oferi unul să nu fie, musai, dublat de celălalt doar pentru a arăta că și el este „bun”.

Ceea ce spune un părinte să nu fie contrazis de celălalt doar pentru a părea cel „bun”.

Ceea ce nu poate oferi un părinte se cuvine să caute și să facă efort să ofere celălalt.

În fiecare familie va exista un „jăndar” dar important este modul de comportare al acestuia.

Disciplina casei devine disciplina vieții copilului.

Responsabilitatea casei se perpetuează în viața copilului.

Copilul duce în viață ceea ce a văzut în casă.

Nu știu să existe model de mamă sau de tată.

Știu că există părinți care sunt iubiți și „copiați” și părinți ne-iubiți.

Știu că atunci când copii nu-și găsesc îndeplinite nevoile în familie, atunci le caută în anturaj.

Știu că părinții au datoria de a se sprijini unul pe celălalt și, împreună, copiii.

#familie#responsabilitate#model