Ca militar am trăit și sentimentul de neputință.
Nu am putut intra într-o unitate în care fusesem comandant.
Mi s-a spus, de la punctul de control că este ordinul comandantului.
Am fost șocat de situație și m-am întrebat unde am greșit.

M-am hotărât să clarific situația și l-am sunat pe comandant.
M-a primit rece și ostil.
L-am întrebat ce avem noi de împărțit.
A fost scurt: am făcut lobby să nu preia unitatea și i-am golit biroul.
Am fost surprins de modul în care gândise reacția.

I-am spus că este adevărat că am opinat că nu este cel mai potrivit și că rămân la opinia mea.
I-am spus că mobilierul din birou (fotolii și canapele) le dădusem cu mult timp înainte pentru a fi dotat biroul psihologului și nu pentru a-l văduvi pe el de confort.
I-am mai spus că observasem comportamentul ostil încă din momentul predării unității (cu un an înainte) dar credeam că este doar o emoție de moment.
I-am propus să analizeze mai bine ceea ce el îmi făcuse și ceea ce eu i-am făcut.
I-am propus să treacă peste emoții și să-și înțeleagă postura de comandant.
I-am explicat că este posibil ca viața să ne aducă din nou împreună și tensiunile nu ne ajută.
I-am propus ca pe viitor, orice problemă va apărea să o discutăm înainte de a o interpreta.

Ce am învățat din această lecție a neputinței.
Că ceea ce noi credem și spunem poate fi interpretat în „cheia” celui ce preia mesajul.
Că ceea ce noi facem pentru că ni se pare normal pentru alții este anormal.
Că atunci când se prefigurează o „criză” este bine să o gestionăm până să devină conflict.

PS: La ani distanță colegul meu s-a înscris la concurs pentru o funcție în echipa de comandă.
La interviu nu am pomenit nimic despre neputința pe care am trăit-o și l-am declarat admis.
Cei care cunoșteau situația mi-au spus că nu pot înțelege decizia mea.
Le-am spus că odată ce clarifici o emoție negativă și nu o reprimi atunci rețineri nu-și mai găsesc locul.
PPS: Interdicția s-a produs în cadrul unei vizite și nu au unui act de control.