„Eu văd că nimic nu fac bine!”, îi spuneam tatălui meu.

„Faci și bune și bine, dar nu cât ar trebui.”, îmi răspundea tata.

„Și mă vei lăuda vreodată?”, îl întrebam.

„Când nu va mai trebui să te corectez.”, îmi răspundea.

Niciodată, indiferent de critici, n-am încetat să țin la tata (la țară nu se vorbea de iubire).

Niciodată, indiferent de efortul pe care-l făceam, nu m-am gândit să pun la îndoială cerințele tatei.

Niciodată, indiferent de ceea ce credeam eu, nu m-am gândit să-l contrazic pe tata.

În timp, mai ales la maturitate, mi-am dat seama că ținând la tata, eu nu prea țineam la mine.

Indiferent de efortul pe care-l făceam acasă ori la serviciu, mi se părea că fac prea puțin.

Indiferent de rezultatele pe care le obțineam la serviciu, mi se părea că-i prea puțin.

Ca tată, în parte l-am copiat pe tata, dar pretențiile față de fecior n-au fost la fel.

L-am încurajat să facă lucrurile bine iar când nu i-au ieșit cum a vrut, l-am ajutat.

L-am încurajat să-și spună părerea și să-mi ceară argumente pentru ceea ce credeam că trebuie făcut.

Pruncii ne vor iubi, indiferent cât suntem de exigenți, dar vor trăi cu impresia că nu-s atât de buni pe cât am vrea noi, iar asta nu-i bine.