Nu știu alții cum sunt dar eu analizez ceea ce se întâmplă în jurul meu prin prisma experienței.

Am învățat în armată să iau lecții învățate din fiecare acțiune desfășurată.

Am înțeles că important este să îndrepți ceea ce nu a mers bine și să critici mai puțin.

Am priceput că este bine să ai încredere în subordonați și în profesionalismul lor.

În activitatea de coach am descoperit că o parte din clienți au o problemă cu încrederea în cunoștințele și experiențele oamenilor cu care lucrează.

Am observat că angajatorul știe tot, face tot și răspunde de tot.

Micro-managementul a devenit un câmp de acțiune bine-cunoscut și dorit.

 Macro-managementul este o preocupare care trece pe locul doi pentru că este despre necunoscutele viitorului.

De unde vine dorința acestei omnisciențe?

Dorința vine din educația noastră care ne spune că este mai important să fim primii și mai puțin să fim în echipă.

Senzația că știm tot vine din percepția că suntem șefi și nu trebuie să arătăm lacune de cunoaștere.

Comportamentul vine din faptul că putem fi percepuți ca fiind slabi dacă nu stăpânim orice proces, fie el cât de neînsemnat.

Care este pericolul manifestării acestui comportament?

Primul pericol este acela al lipsei de respect și încredere în cei cu care lucrăm.

Al doilea este consumul de timp pentru a înțelege și controla procese și decizii care la rândul lor încetinesc dezvoltarea afacerii.

Un al treilea pericol este acela a încremenirii în procese ultra cunoscute și limitarea progresului.

De ce am spus că generalii nu mai trag cu pușca?

Pentru că armata promovează oamenii după un proces de selecție și pregătire pentru funcții superioare.

Pentru că în instituția militară fiecare are o fișă a postului în care este stipulat ce trebuie să fie, ce trebuie să știe și ce trebuie să facă.

Pentru că pe măsura avansării în grad și funcție, militarului i se recomandă să uite ceea ce nu îi este de folos și să asimileze ceea ce este solicitat de noua poziție.

Cum ar putea un antreprenor să renunțe la blestemul omniscienței?

Primul pas este să înțeleagă afacerea ca o muncă de echipă și nu una în care premiantul ia totul.

În al doilea rând să realizeze un proces permanent de adaptare a nevoii de cunoaștere de la ceea ce este, este necesar să știe și mai ales să facă.

În al treilea rând să lucreze la dimensiunea care exprimă motivul pentru care el dezvoltă afacerea și lăsând pe cei din jur să învețe și să explice ce trebuie făcut și cum trebuie făcut un anumit lucru.

Unde duce renunțarea la omnisciență?

Primul câștig este că timpul de decizie se scurtează și astfel afacerea se mișcă în ritmul pieței și nu cel al antreprenorului.

În al doilea rând antreprenorul are timp să privească, să studieze și să planifice viitorul afacerii.

În al treilea rând se reduce efortul și stresul controlului precum și angoasa ideii de a greși.

Cum putem renunța la ideea de omnisciență manifestată?

O dată prin introspecție și dialog cu angajații pentru a observa gradul de manifestare a acestui comportament.

 Printr-un antrenament de înlocuire a obiceiului și mai ales a convingerii că știm tot cu obiceiul de a întreba și asculta.

Prin angajarea într-un proces amplu de redescoperire și de dezvoltare personală cu centrul de greutate pe încredere în oameni.

PS: Într-o lume în care digitalizarea ne determină să credem în puterea softurilor cum nu am putea crede în valoarea oamenilor?