(partea I-a)

Omul este o ființă socială iar dezvoltarea sa se produce printr-un proces de învățare, trăirea experiențelor și mai ales din lecțiile pe care le învață.

Procesul de învățare este unul complex, pornind de la învățarea condiționată, adică de la o acțiune care, repetată, va aduce fie o recompensă fie o pedeapsă, mergând spre învățarea socială, aceea în care individul asimilează comportamente pe care alții le practică și care aduc satisfacție ori recompensă.

Experiențele sociale ale individului sunt lecții din care acesta extrage învățăminte, atât cu scopul de a le aplica în activitatea sa, cât și pentru a înțelege și a se feri de situații care îi produc stări emoționale negative ori atrag după sine pierderea credibilității.

Problema care apare în acest proces de învățare este dată de capacitatea individului de a discerne între modelul social pe care să-l urmeze și pe care la un moment dat să îl adopte, și cel care, din motive date de experiențele trăite, a devenit unul marcat de un anumit grad de psihopatie.

În cartea Înțelepciunea psihopaților, a lui Kevin Dutton, o carte extrem de bine documentată științific, am descoperit faptul că noi trăim într-o lume în care, din grabă ori din lipsa de cunoștințe, nu observăm diferențele dintre oameni, confundăm liderii adevărați cu unii dintre cei ce doar își asumă un asemenea rol și mai mult suferim pentru că la un moment dat devenim victime ale manifestării acestora.

Departe de gândul de a face o recenzie a cărții, m-am gândit să aduc în atenție câteva comportamente pe care le-am sesizat în activitatea mea de militar ori de coach, și care ar trebuie să fie urmărite cu interes, și doar pentru că majoritatea dintre noi trăim într-o lume în care se vorbește, se așteaptă și se cere performanța.

Autorul cărții aduce în discuție două idei extrem de importante și de sensibile, anume marca unor comportamente psihopatice a unor directori de companii extrem de performante în câștiguri materiale și a doua, faptul că pe măsură ce societatea realizează un proces de înaltă tehnologizare, oamenii devin tot mai puțin empatici cu cei din jur și dezvoltă astfel o tendință spre transformarea realității într-o scenă în care ei înșiși sunt actori.

Este îndeobște știut faptul că un lider, aflat la putere ori în proces de formare, este o persoană care prin educație, dar mai ales prin valorile pe care le-a asimilat și le cultivă, se situează în poziția de deschizător de cale și în cea de purtător de stindard pentru echipa sa și mai ales un luptător pentru succesul acesteia.

Trebuie să subliniez faptul că o echipa este formată din persoane cu o bună pregătire profesională dar,  de foarte multe ori, cu prea puține cunoștințe de psihologie, și în acest cadru este dificil de identificat ce reprezintă un comportament real și ce este doar un joc de rol.

Pornind de la ideea utilității pentru cititori, de la aportul pe care cunoașterea îl aduce procesului de mentorizare ori coaching, voi trece în revistă opt trăsături relevante în procesul de identificare a comportamentului real, motivat și eficient, în comparație cu falsitatea determinată de obiectivul satisfacerii unor nevoi personale ori doar a unui câștig material pentru organizație.

Pentru explicațiile teoretice am utilizat informații din cartea Liderul militar performant – de la talent la educație, publicată în anul 2013, pentru simplul motiv că, în comparație cu această analiză simplistă, cartea are un grad mai amplu de documentare.

Carismă vs. superficialitate.

Carisma este o calitatea personală, ce permite individului să își manifeste influența asupra unui grup și se materializează în spontaneitatea cu care reacționează în diferite situații, în modul în care empatizează cu cei din jur, având conștiința nevoii de a se transpune în locul altora, pentru a-i înțelege cu adevărat, în modestia pe care o afișează atunci când susține propriile teorii, în sensibilitatea la circumstanțele în care egocentrismul nativ funcționează auto-înșelător și în atitudinea față de conformismul intelectual, ceea ce presupune a avea un control rațional asupra părerilor, valorilor și deducțiilor personale.

Superficialitatea este formula de definirea lipsei de adâncime, a jocului de rol, a enunțurilor fără fundament în practică și a lipsei de empatie față de ceea ce li se întâmplă celor din jur.

Personajul superficial este lipsit de curajul răspunderii, al dreptății, al demnității și onoarei iar manifestările lui sunt marcate de dorința de a îmbrăca în povești emoționale eșecurile personale și de a le defini ca lecții de învățat pentru cei pe care îi conduce.

Odată definite câteva trăsături distincte este necesar să identificăm modul în care  putem relaționa cu aceste tipologii, prima pentru a urma pe cei ce sunt lideri autentici și apoi, în cazul liderilor toxici, pentru a ne proteja în fața acestor comportamente.

Din experiența de militar, am învățat că atunci când o persoană, din postura de lider, are predispoziția de a fi parte din echipă, are un vocabular în care pronumele noi este cel care primează în analize și dialog, și mai ales este predispus să asigure un feed-forward, din care să rezulte capacitatea de a se transpune în rolul celui condus, atunci autenticitatea este garantată și liderul este demn de urmat.

Au fost momente în care, cel aflat în poziția de conducător manifesta un dublu comportament, adică unul mobilizator în relația cu subordonații, marcat de un vocabular centrat pe pronumele noi, atunci când se discuta despre sarcini și cu subliniere pe cuvânt eu când era vorba de rezultate și urmat de dialogul cu șefii, în care își aducea elogii pentru importantele realizări  ale organizației. Mai mult, am observat că   acea  persoană era predispusă să-și acuze subordonații pentru lucruri nefăcute, uneori imaginate, scopul fiind acela de a deturna atenția șefului de la propria-i responsabilitatea pentru un anumit eșec ori pierdere.

Lecția învățată de mine, dintr-o asemenea experiență, a fost faptul un astfel de lider este un pericol pentru viitorul carierei subordonaților, dar și pericolul pe care îl reprezintă pentru o contagiune organizațională, dacă leadership-ul din lanțul de conducere nu are capacitatea și dorința de a identifica problema și mai ales dacă nu poate discerne cine are o anumită responsabilitatea și pentru ce acțiuni. Responsabilitatea în asemenea cazuri, trebuie asumată contractual, între lider și executant, atât prin fișa postului dar mai ales prin cunoașterea profilului persoanelor care interacționează în structura ierarhică.

Stimă de sine vs. grandomanie

Deși termenul de stimă de sine este nou intrat în vocabularul uzual, el fiind mai mult utilizat de către psihologi, majoritatea oamenilor îl traduc sub formula de încredere în forțele proprii.

Există și o sintagmă, ce dă nota despre modul în care avem încredere în noi ori suntem expuși opiniei altora, și anume, dacă doi oameni îți spun că ești beat, atunci mergi și te culcă.

Un anumit grad de adevăr există în această butadă, în sensul în care opinia celor din jur ar trebui să conteze, într-un anumit grad, atunci când ne analizăm valoarea socială. Ceea ce nu este adevărat este obligația  individului de a considera opinia altor persoane ca fiind un truism, lipsa intenție și puterii de a se îndoi de ceea ce cred cei din jur și mai ales măsura, dată de criticul nostru interior, cu care judecăm calitățile personale, dar mai ales acțiunile noastre.

Valoarea noastră socială ar trebui să fie un raport echilibrat între stima noastră de sine, adică bagajul de calități fizice, emotionale, cognitive, sociale si spirituale, manifestate în relația cu cei din jur, și părerile expuse ori manifestările celor cu care relaționăm față de noi. Un argument pentru importanța  percepției celor din jur despre noi, este dat de expresia ce subliniază faptul că valoarea unei companii este dată de opiniile pe care le expun beneficiarii, despre produse, în absența furnizorului.

Stima de sine a unui individ reprezintă manifestarea valorilor personale prin caracter, a cunoștințelor prin fapte, a trăirilor prin împărtășirea emoțiilor și a crezului prin atitudinea manifestată față de obiectivul organizației și pentru satisfacția oamenilor.

Grandomania, ca revers al medaliei, este manifestarea unei false valori, mania de a asuma o importanță mai mare decât poziția socială deținută și mai mult decât valoarea educației și experienței dobândite.

Persoanele marcate de grandomanie exagerează prin construcția unor biografii pline de diplome și funcții, prin enunțarea unui număr exagerat de experiențe și prin compararea activității și valorii propriei persoane, cu a unor lideri recunoscuți ca fiind performanți, pentru a-și exprima tendințele de auto-dezvoltare ori cu activitatea unor lideri mai slabi, pentru a-și pune în valoare performanța.

Este necesar să subliniez și faptul că o parte din liderii autentici sunt, poate și pentru că piața o cere iar unele culturi au asimilat acest comportament, este tentată să își prezinte biografiile și realizările într-o formulă romanțată, plină de trăiri puternice și acțiuni palpitante, prin care tind ori par să fie unici.

Revenind la grandomanie aș dori să aduc în atenție o experiență, trăită recent, când o persoană, cu studii reprezentative, dar nu deosebite, sublinia faptul că nu înțelege de ce nu are aceleași reușite precum alți absolvenți ai aceleași instituții, ba mai mult explicația formulată dorea să fie o dovadă că așa se întâmplă când valorile nu întâlnesc contextul de manifestare. Am înțeles că acolo există o falsă percepție despre modul în care valoarea pe care o asigură diploma de studii deschide drumul spre performanță și mai ales spre identificarea contextului de manifestare a acesteia.

Grandomanilor nu li se poate atribui întreaga parte de vină pentru faptul că au trecut neobservați și au ajuns să influențeze viața celor din jur, și pentru simplul motiv că ei sunt sprijiniți, iar imaginea lor promovată, de către liderii autentici, în sensul în care le acordă dreptul egal și onoarea de a fi la aceeași masă a dialogului, de fi în aceeași poză, postată pe social-media, și chiar  oferindu-le recomandări pe paginile profesionale.