Am fost și sunt primul prunc la părinți.
Trăind la țară, de la cinci ani, mama m-a pus să am grijă de surori.
Nu era îndeajuns, ci trebuia, când mergeam într-o excursie, să-mi iau și sora cea mare.
Nu-mi plăcea acest lucru pentru că primeam prea multe responsabilități.
Mulți dintre noi am trăit aceeași experiență.
Pentru mine, și sigur și pe alții, a presupus că am devenit, prea repede, responsabili de alții.
Pentru alții această experiență a adus și a menținut supărări și frustrări.
Pentru unii această experiență a răcit relațiile cu părinții și frații ori surorile.
Unii dintre noi ne-am neglijat și am învățat că se cuvine să-i punem pe prim plan pe cei din jur.
Unii dintre noi nu putem să „iertăm” și să acceptăm faptul că am fost „pe locul doi”.
Poate că s-ar cuveni să „revedem” acele vremuri și să căutăm a înțelege.
Poate că s-ar cuveni să acceptăm că nu există vinovății nici la părinți și nici la frați.
Nu-i ușor să ne trecem pe „primul plan” dacă ne-am obișnuit să fim responsabili pentru cei din jur.
Putem face pași mici și să povestim despre ceea ce nu ne-a plăcut și mai ales despre ceea ce am simțit.
În acest mod am încălzi relațiile cu cei din familie.
În acest mod am înțelege că-i bine să ne facem mai mult timp pentru noi și pentru starea noastră de bine.
PS: Relațiile mele cu sora cea mare sunt speciale, mai trainice decât cu oricare dintre frați și surori.
PPS: Pentru cei ce știu și pot rezolva provocarea, sper ca povestea să fie de folos.
Pentru cei ce nu știu și nu pot, a-mi solicita sprijinul nu-i o rușine ci un pas spre liniștire.