„Nu înțeleg, l-ai pus în probă, ai zic că-i bun, l-ai cumpărat, iar acum te chinuiești să-l faci să tragă.”, îi ziceam tatii când cumpăra un nou cal.
„Mă, îi musai să-l folosim așa cum îi amu și nu cum o fost în târg, când l-am probat lângă perechea lui.”, răspundea tata.
„Nu înțeleg cum se poate să fie un cal la târg și altul acasă.”, îi răspundeam.
„Calu-i ca omul, îl poți schimba doar dacă îl iei așa cum îi și nu cum ai vrea tu să fie.”, zicea tata.

Se chinuia tata să-l facă să tragă alături de noua pereche.
O făcea cu vorba și mai puțin cu biciul.
Avea răbdare și-i schimba locul în ham până ce se potrivea.
Întotdeauna reușea pentru că lua calul așa cum era el.

Mi-am dat seama că așa suntem și noi.
Ne schimbăm doar atunci când „recunoaștem” cum suntem cu adevărat.
Ne schimbăm doar atunci când acceptăm că nu suntem ceea ce ne-am dori să fim.
Ne schimbăm doar atunci când cineva ne crede și ne ajută să facem schimbarea.

Schimbarea o facem pentru noi.
Schimbarea o facem pentru cei din jur.
Schimbarea o facem pentru că vrem să ne fie mai bine.
Schimbarea o facem pentru că vrem să nu ne mai fie greu.

Schimbarea o facem cu pași mici.
Schimbarea o facem lucrând cu comportamente puțin semnificative.
Schimbarea o facem lucrând sistemic cu criticul nostru interior.
Schimbarea o facem urmărind și bucurându-ne de progres.

Vrem sau nu, suntem, în majoritatea timpului, într-o „pereche”.
Vrem sau nu, „avem de tras la o căruță”.
Vrem sau nu, cineva este interesat de prestația noastră.
Vrem sau nu, viața lucrează cu noi, atât cu „vorba cât și cu biciul”.