„Noa am muncit degeaba, că ne plouă fânul.”, îi spuneam tatălui meu.
„Nu-i bai, cine-l plouă o să-l și uște.”, zice tata.
„Și dacă-l plouă mult și putrezește?”, îl întrebam.
„ ’A crește otavă mai bună.”, răspundea el.

Tata n-a știut niciodată definiția optimismului dispozițional.
El știa că în viață nu-i doar rău ci și bine.
El știa că dintr-un rău poți scoate un bine doar dacă știi să privești lucrurile.
El știa nu te poți pune cu voia lui Dumnezeu.

„Ne-au tăiat banii de instrucție.”, îmi raporta șeful operațiilor în anul 2010.
„Nu-i bai, vom învăța să fim mai chibzuiți”, îi răspund eu.
„Cum să fim chibzuiți fără bani?”, continuă cu întrebarea.
„Golim depozitele de materialele care până acum ni se păreau vechituri.”, îi răspundeam.

Nu știam că ceea ce manifestam era optimismului învățat.
Știam doar că crescusem cu butada „cu bani poate face oricine, doar cel bun face fără bani”.
Știam că atunci când nu ai de toate nu trebuie să disperi ci să cauți soluții.
Știam că criza financiară nu va fi de lungă durată și că „golirea depozitelor” era benefică pentru a face loc pentru ce urma să cumpărăm când vor fi bani.

Optimismul este o stare de spirit aducătoare de speranță.
Optimismul este o emoție ce are la bază experiența.
Optimismul este o atitudine ce se bazează mult pe gândire (critică dar și creativă).
Optimismul este o motorul strategiei de prevenire a disperării.