(partea a treia)

Gândire vizionară vs. inventare de povești

Gândirea vizionară  reprezintă actul rațional pe care o persoană îl desfășoară pentru ca, pornind de la realitatea unei organizații,  să imagineze drumul de parcurs de către aceasta, într-un context probabil, cu scopul de a realiza un obiectiv de performanță.

Viziunea este gândită în termeni raționali dar ea este exprimată într-o combinație de rațiune și emoție cu scopul de a determina organizația să urmeze acel drum imaginat.

Persoana cu viziune este animată de două mari așteptări, prima fiind aceea de fi ea însăși inspirată de viziunea gândită și a doua de a inspira membrii organizației pentru a îmbrățișa viziunea și de a o pune în practică.

Vizionarul este în măsură să descrie punctul de pornire, drumul de parcurs, obstacolele de surmontat, emoții trăite, dar mai ales satisfacțiile pe care le va produce îndeplinirea obiectivului stabilit prin viziune. Este important ca motivatorul să transforme ideile pe care le are în imagini și povești care să cupleze motivația oamenilor. Ca să convingă și să inspire oamenii din companie, comunicarea motivatorului trebuie să provoace fără să descurajeze iar ideile trebuie să fie logice fără a fi mecanice și să fie realizabile fără a fi facile.

Inventarea de povești este o acțiune prin care o persoană compune o perspectivă pornind atât de la o realitate imaginată, pe un presupus traseu și cu o finalitatea la fel de imaginată.

Inventatorii de povești sunt naivi și utopici, sunt marcați de ideile pe care le-au desprins din manualele și cărțile motivaționale, sunt cei care consideră că sunt unicele persoane născute doar pentru acel moment și pentru acea misiune. Ei se consideră descoperitori ai noilor  forme și metode de a realiza performanța, că sunt unici în ceea ce fac și că indiferent de numărul celor pe care îi inspiră, viziunea lor va deveni realitate.

Cred că cele mai realiste exemple sunt cele din politica dusă de partidele extremiste, a căror lideri exprimă viziuni fantasmagorice, în care drumul este unul al onoarei și sacrificiului, rolul lor fiind mesianic. Dovada lipsei de viziune și a inventatorilor de povești  se vede mai apoi, fie în momentul în care ajunși în poziții de conducere nu sunt în măsură să transpună viziunea în strategie și să realizeze un plan de acțiune realist, fie în momentul în care pierzând alegerile și partidul se desființează iar cei ce au crezut în utopii sunt dezamăgiți de ideea de a face politică.

Asumarea riscului vs. impulsivitate

Riscul reprezintă posibilitatea și probabilitatea ca o vulnerabilitate internă ori o amenințare externă să se manifeste și să creeze o situație de pierdere fizică ori psihică asupra unui individ sau a unei organizații. Riscul nu este în esența sa o realitate ci o presupunere pe care individul o face cu privire la evenimente, acțiuni ale unor persoane, organizații ori a societății în general, ce nu pot fi controlate ori nu pot fi prevăzute ca produce în spațiu și timp.

Asumarea riscului presupune o anumită doză de curaj, dar nu numai, pentru că pentru a preveni riscul ori pentru a-i reduce efectele de manifestare, este solicitat un proces de analiză și management al riscului.

Managementul presupune elaborarea unei matrice a riscului în care să fie identificate tipurile de vulnerabilități și amenințări, posibilitatea de manifestare a acestora într-un moment dat, adică argumentele care stau la baza unei antecedente produceri, probabilitatea de apariție, adică gradul de determinare a vulnerabilității ori amenințării de a-și manifesta prezența și mai ales efectele pe care toate acestea le-ar produce.

Asumarea riscurilor de către o persoană are la bază un calcul al efectelor negative raportate la câștigurile posibile, pornind de la ideea că sunt întreprinse măsurile posibile pentru diminuarea riscului, controlul acestuia sau chiar o posibilă lipsă de manifestare a acestuia.

Impulsivitatea, manifestată ca  lipsă de stăpânire, violență și brutalitate este un comportament periculos determinat de faptul că persoana asumă riscuri fără a fi realizat o analiză, fără să fi planificat reacții ori planuri de contingență și mai ales fără să conștientizeze responsabilitatea pentru eșecuri ori catastrofe ce se pot produce.

Impulsivitatea este dată de dorința de a amplifica profitul, de dorința de a arăta unicitatea deciziei și de a dovedi că intuiția este superioară analizei. În acest sens statisticile, previziunile ori sfaturile echipei sunt considerate fără valoare, ceea ce primează fiind experiențele trecute și gândul că norocul este alături de cei curajoși.

Un exemplu elocvent în acest caz este comportamentul unor manageri de bănci din SUA, din perioada crizei din 2009-2010, care deși aveau informații cu privire la activele toxice, deși piața arăta faptul că domeniul imobiliar se prăbușește,  au continuat aceleași politici de achiziție.

Studiile elaborate după criză au scos în evidență faptul că acei lideri au fost cultivați, încă din tinerețe, pentru a adopta un comportament ce pune mai presus de respectul față de semeni, grija pentru membrii organizației din care făceau parte, empatia față de subordonați, o carieră personală de succes, gratitudinea consiliilor de administrație și satisfacția acționarilor dată de mărimea câștigurilor.

Orientare spre acțiune vs. căutare de senzații tari

Există, în procesul de coaching, o expresie care spune că transformarea presupune trecerea de la vorbe la fapte și de la proiecte la acțiune, lucru extrem de adevărat. Pentru realizarea performanței este necesară transformarea și ea trebuie însoțită de un proces de analiză, proiectare, planificare, organizare și acțiune și unul de control etapizat.

O persoană orientată spre acțiune, are o mare doză de pragmatism, este directă, formulează propuneri la obiect, este nerăbdătoare, hotărâtă, rapidă, iute, sare de la o idee la alta, este energică și competitivă. Trebuie însă subliniat faptul că o asemenea persoană va reuși să organizeze și să conducă acțiunile în așa fel încât organizația să intre într-un progres rapid, dar se va plictisi rapid dacă nu va fi supusă unei provocări continue.

Identificarea acestei tipologii se poate realiza facil, prin analiza vocabularului, pentru că  persoana vorbește despre rezultate, obiective, performanță, productivitate, eficienţă, mersul înainte, feed-back, experiență, competiții, întreceri, succese, realizări, schimbare, decizii, etc. Trebuie specificat și faptul că la persoana autentică există o conexiune între ceea ce gândește, ceea ce spune și ceea ce face, aici fiind vorba despre integritate, și de asemeni că ceea ce enunță este crez, dar are și scopul de a inspira și a influența.

Căutarea de senzații tari, este o formulă comportamentală dezvoltată de unele persoane cu scopul clar de a crea o impresie foarte puternică, de a trezi un interes deosebit, de a face vîlvă într-o organizație, și prin aceasta de a trezi energiile necesare pentru declanșarea unei acțiuni.

Important de subliniat este faptul că asemenea comportamente sunt specifice persoanelor care trec prin crizele determinate de vârstă, și care pentru a-și dovedi faptul că nu sunt afectați de ani, caută să practice sporturi ori să dezvolte hobby-uri specifice tinereții, dar și persoanelor care sunt pe punctul de a pierde din puterea asupra organizației, nu reușesc să se adapteze la transformările organizației, ori au identificat posibilii concurenți pentru funcție și trebuie să se angajeze într-o cursă a dominării.

Persoanele care caută senzații tari se angajează în activități cu grad mare de pericol ori de risc, au un comportament nonconformism, caută  reducerea inhibițiilor sociale prin consumul de alcool în exces ori prin varietatea partenerilor sexuali, au  o aversiune mare față de repetarea experiențelor, munca de rutină și predictibilă sau față de oamenii plictisitori.

Competițiile, pe care aceste persoane le propun, au grad redus de dezvoltare a organizației și poate chiar și mai mic în perspectiva câștigurilor financiare ale acesteia, fiind mai degrabă formule prin care cel care le provoacă dorește să-și dovedească faptul că încă mai este în și la putere. 

Un exemplu în acest sens sunt milionarii de carton, persoane care au trecut de la managementul unor afaceri de milioane, la un proces de afișare a bogăției, la o acțiune de construcție a unei notorietăți mondene, pentru ca mai apoi să sfârșească în faliment.

Decizii dificile vs. sărăcie emoțională

            Deciziile sunt acțiuni pe care o persoană de desfășoară pentru a produce un anumit efect, și au la bază analize, estimări, simulări pentru a identifica efectele, și în final enunțul unei acțiuni ce urmează să se desfășoare.

Există teorii care afirmă că există și alegeri, care spre deosebire de decizii, care au ca fundament analiza trecutului și perspectiva viitorului, acestea s-ar baza doar pe dorințe din viitor. Nu contest această teorie dar cred că, atât decizia cât și alegerea, au la bază un proces care are premise, ipoteze și la final opțiuni.

Deciziile raționale nu sunt dificile pentru că ele se bazează pe analiză ori pe intuiție, dar unele decizii pot avea o doză de dificultate, dacă în analiza lor sunt incluse emoțiile legate de oameni, de construcția organizației ori de scopul pentru care aceasta a fost creată.

Decizia dificilă este aceea în care efectele produse afectează valorile și oamenii și ele provoacă empatia, ca formulă de transpunere în locul celor care vor avea de suferit de pe urma acesteia. Ceea ce mi se pare important, pentru decident, este înarmarea cu argumente raționale, adică cele care dau nota raportului dintre supraviețuirea celor mulți prin sacrificarea celor puțini sau  altfel spus sprijinul celor sacrificați, prin identificarea unor soluții temporare, pentru ca întregul să fie optimizat.

Sărăcia emoțională este una specifică persoanelor care au avut experiențe ce au condus la convingeri negative și la dorința de a scăpa sau de a evita experiențele emoționale inconfortabile, incluzând aici și amintiri, imagini, gânduri.

Persoanele cu asemenea stări emoționale au predispoziția de a lua decizii rapide, raționale, fără prea multe rețineri ori discuții pentru simplul motiv că doresc să scape de responsabilitate. Nu este surprinzător nici faptul că pentru acest tip de oameni, organizația este doar un spațiu de manifestare pentru sporirea câștigului și satisfacerea așteptărilor acționarilor.

Aș aduce aici, pentru confirmarea diferențelor, exemplul pe care ni-l oferă Warren Buffett, unul dintre cei mai bogați oameni ai lumii, și care, pentru a reduce prezența în companiile sale a unor manageri cu tendințe spre psihopatie, nu acceptă achiziții de companii și numiri de directori executivi ori membrii în consiliile de administrație, dacă nu a fost certificat, în prealabil, faptul că acele companii au tradiție, au longevitate, au în conducere acționari și mai ales există dovezi palpabile asupra  faptului că au viitor.

În concluzie consider că este necesar să subliniez câteva aspecte extrem de importante.

Primul aspect este cel dat de faptul că oamenii nu sunt buni sau răi ci sunt produs al societății în care ei s-au dezvoltat și în care acționează. În acest sens nu putem afirma că doar unii au nevoie de sprijin în dezvoltare și alții nu ori că doar unii merită să fie sprijiniți și alții nu.

Al doilea aspect este dat de faptul că oamenii pot fi ajutați să conștientizeze cine sunt, cu calități și defecte și, dacă doresc, pot realiza, prin coaching, un proces de transformare pozitivă, solicitată de pozițiile sociale pe care le au.

De asemenea, pentru fiecare comportament enunțat există modalități și metode de coaching, prin care calitățile sunt dezvoltate iar defectele sunt diminuate și controlate, pentru ca în final omul să devină mai performant.