Orice fac și orice spun legat de mentorat și coaching, majoritatea clienților mă provoacă să aduc în discuție experiența militară.

Una din întrebări face referire la modul în care m-am instruit și am instruit subordonații pentru a lupta.

Răspunsul este invariabil cu trimitere la motto-ul militarilor din forțele terestre: „Instruiește-te așa cum vei lupta!”

De ce acest mod de abordare a instrucției, care în fond este unul dur și epuizant?

Pentru că durerea „absorbită” în doze progresive diminuează efectul dozei mari care vine în timpul războiului.

Pentru că stresul „îngurgitat” în doze mai mici, oferite în secvențele instruirii, pregătește creierul pentru a-l controla în situații limită.

Pentru că abilitățile „încorporate” zi de zi devin automatisme în timpul luptei și asigură timp pentru concentrare spre alte provocări.

Ce ar fi dacă am face, noi înșine și am provoca angajații să „trăiască” aceste dureri?

Ar face bine pentru că ar descoperi că au puterea de a trece peste micile „șicane” ale vieții.

Ar face bine pentru că ar înțelege că în „tot răul există și un bine”.

Ar face bine pentru că  ar pricepe că „ceea ce nu te omoară te întărește”.

Cum s-ar putea ajunge la acest gen de „înțelegere”?

Un pas ar putea fi „încărcarea” progresivă, încă de la angajare, cu sarcinile din fișa postului, pentru a scăpa de „șocul luptei”.

Un alt pas ar putea fi dialogul permanent între lider/manager și angajat atunci când apar mici „crize”.

Și încă un pas ar putea fi „zugrăvirea” unor situații limită, date de falimentul afacerii și pierderea locului de muncă, modalitate prin care s-ar putea spori gradul de anduranță emoțională.

PS: Cred că acest gen de „exersare” în liniște ar putea fi o formulă prin care gradul de retenție să crească.