Ca orice om, am avut părinți, nu perfecți, dar părinți buni.
Acum am doar mamă, care nu-i perfectă, dar îi bătrână.
N-am avut părinți doar cu numele, am avut părinți care au avut roluri în viața mea.
Nu toți am avut acest noroc și mulți am suferit și suferim.
Un părinte bun dovedește că are încredere în ceea ce poate face pruncul.
Tata avea încredere că pot, mă învăța să fac și, deși nu mă lăuda, vedeam că-i mulțumit.
Un părinte bun discută cu pruncul despre nevoi și-l ajută să decidă.
Mama mă asculta dar pentru a decide trebuia să „lupt” și unde învingeam, mă lăsa să hotărăsc.
Un părinte bun îi cinstit cu pruncul și-i spune ceea ce-i adevărat și nu ceea ce-l face fericit.
Tata a fost omul care mi-a vorbit mult despre ceea ce a putut face el și mult despre ceea ce credea că aș putea face eu.
Un părinte bun are grijă să pună pe masă atât cât pruncul are nevoie și nu cât crede el că s-ar cuveni.
Tata făcea banii și se asigura că avem ceea ce ne trebuie iar mama avea grijă să muncim și să învățăm, „plătind” grija lor cu note bune.
Un părinte bun își alină pruncul atunci când suferă.
Aici, cred că ai mei părinți au fost deficitari, ne-au învățat să nu plângem și să nu ne plângem.
Un părinte bun știe să vorbească cu pruncul despre orice.
Ai mei părinți, pentru că așa au fost educați, au evitat subiecte delicate și unele lucruri le-am înțeles din cărți.
Mai sunt comportamente care arată diferența între părintele cu titlu de părinte și cel cu rol de părinte.
Nu le voi înșira pe toate ci voi trage câteva concluzii.
Prima: Mulți dintre noi căutăm un loc/titlu ce ne aduce în față, dar nu ne „înhămăm” și la rolul pe care trebuie să-l asumăm.
A doua: Nu-i bai că părinții noștri n-au fost perfecți, important este ceea ce am învățat de la ei, adică ce să facem ori ce să nu facem în relația cu pruncul nostru.
PS: Pentru cei ce știu și pot crește bine pruncii, sper ca povestea să fie de folos.
Pentru cei ce nu știu și nu pot, a-mi solicita sprijinul nu-i o rușine ci un pas spre bine.