Tată hai să ne oprim și să tăiem de aici”, spunea copilul.
„Nu că aici îi a oamenilor”, răspundea tatăl.
„Și de unde o să tăiem?”, venea întrebarea.
„Din a statului”, venea răspunsul.
(dialog între un copil de 13 ani și tatăl său)

„Părinte am furat”, spune copilul.
„Ce ai furat?”, întreabă preotul.
„Lemne din pădure”, zice copilul.
„Din pădurea oamenilor ori din a statului?”, întreabă preotul.
„Din pădurea statului”, vine răspunsul.
„Atunci să știi că astă nu-i păcat”, zice preotul.
(dialog între același copil de 13 ani și preotul duhovnic)

Până în anul 1990 a fura de la stat nu era păcat.
Statul era cel care „furase” averea oamenilor și o adusese la comun.
Păcat era să furi din ceea ce era a omului.
Proprietatea privată era sfântă pentru că era individualizată.

După 1990 statul nu și-a schimbat comportamentul.
A dat înapoi doar ce a vrut și cât a vrut.
A taxat cum a vrut și pe cine a vrut.
S-a lăsat furat de cine a vrut.

A fura îi mare păcat.
Unii fură așa cum respiră.
A nu fura îi sărăcie sigură.
Unii abia mai respiră din cauza hoților.

Furând țara ne furăm căciula.
Unii spunem că nici nu am avut căciulă.
Alții spun că dacă nu furăm noi o fură alții.
Unii sunt gata să fure și căciula oamenilor.