Nu îmi place să vorbesc despre experiențele mele și totuși o fac pentru că ele pot fi clarificatoare.

Am constat că sunt mulți oameni spun că nu este bine să dăm premii la copii deștepți și ambițioși.

Am constatat că există tendința de a fi ca americanii deși suntem neam latin.

Am constat că pentru a învăța să lucrăm în echipă vrem să facem ca toți oamenii să fie egali.

Povestea mea este simplă și se rezumă la a fi fost premiant și în același timp un adolescent care a muncit.

Deși am luat, până în clasa a VIII-a, premiul întâi, asta nu m-a împiedicat să merg la coasă în Banat, în fiecare vacanță.

Eram respectat pentru inteligență dar nu eram scutit pentru lipsa abilităților de cosaș.

Mai mulți ani la rând am fost ultimul în lanțul de cosași și cel pus să aducă apă.

Ce am învățat din procesul de educație și din cel al cositului?

Școala, dacă ești premiat,  îți aduce satisfacții mari, iar recunoașterea te ambiționează.

Munca, chiar dacă ești ultimul pe brazdă, îți aduce satisfacție, bani dar și ambiția de a fi bun.

Nu poți fi primul în amândouă, cel puțin pe moment.

La școală înveți, cel puțin la început, că deșteptăciunea se dobândește prin provocare.

Înveți pentru că îți spune învățătorul că este ceva bun în tine.

Înveți pentru că îți spun colegii că se bazează pe tine, măcar pentru a copia de la tine.

Înveți pentru că îți spun părinții că asta este datoria ta.

La coasă poziția în lanț, cel puțin la început, se dobândește prin auto-instruire.

Înveți cum să dai cu coasa pentru că vrei să nu mai stai în coadă și să aduci apă.

Înveți cum să dai cu coasa pentru că vrei să fii în față și să stabilești ritmul.

Înveți să dai cu coasa pentru că cei maturi văd în tine deșteptul de la școală care mâine trebuie să fie în față.

De ce această succintă poveste?

Pentru că deși tata a fost cel care m-a presat pentru a fi bun la școală și la coasă, asta nu m-a traumatizat.

Pentru că dacă vrei să fii bun în viață înseamnă că ai nevoie atât de presiune, fie că sunt banii, fie că este dorința altora, așa cum ai nevoie și de recunoaștere, fie că este o laudă, fie că este o schimbare a poziționare.

Pentru că dacă îți place să fii primul și cel recunoscut, asta înseamnă că faci orice, învățare sau instruire, cu plăcere.

Unde se încheie povestea premiantului și a cosașului?

Școala, aceea în care am luat premiul întâi, m-a făcut să nu o las și să o continui zeci de ani, fără să mai aștept laude.

Coasa, aceea în care am schimbat, în timp, locul în lanțul de cosași, m-a făcut ca la instrucție să strâng din dinți și să nu mă las, cu gândul la poziționare în față.

Ceea ce tata a făcut cu mine am făcut la rândul meu cu feciorul meu, înlocuind coasa cu alte îndeletniciri, și am constatat că nu este traumatizat.

Dispare lumea cosașilor și se pare că odată cu ea și ambițiile.